Cea mai bună mamă din lume

10399617_938438316206158_2688512087910648825_n

„ A fost odată, ca niciodată…”, încep eu, cu voce duioasă, povestea de seară, în timp ce ea mă privește cu ochi mari și inocenți, plini de expectativă. Două fraze mai încolo…Oops! Un WTF ardelenesc îmi iese pe gură. Ea se lovește cu mânuța peste frunte. Eu încep să caut exasperată numele autorului pe copertă. Pe cea din spate, găsesc și poza lui. – Ăsta era beat când a scris povestea asta, sau ce? mă alarmez, dându-i un bobârnac în mutră. (Autorului, nu copilului.)

Ea se lovește din nou cu mânuța peste frunte. Dacă continuăm așa, mâine merge cu capul umflat la școală. În sinea mea, simt cum mă prăbușesc de pe podiumul “ Celor mai bune mame din lume”, podium care, în capul meu, nu știu de ce, dar seamănă cu o privată rustică, ca să mă exprim cu delicatețe și să nu zic “ budă”. De pe podiumul ăsta, așadar, când te prăbușești, nu doar că dai cu fața de podea, ci chiar te scufunzi în profunzimi nebănuite. Încerc să îmi reiau cu eleganță locul pe podium, făcând ce știu să fac mai bine: vocile personajelor, dar, de data asta, îmi ies chiar prea de tot. Nu din vina mea. Povestea, pe scurt, e despre un individ care înghite luna, râgâie și apoi o regurgitează. S-a dus naibii toată eleganța. De nervi, tot în sinea mea, fac piñata din trofeul meu imaginar de “ Cea mai bună mamă din lume”. Și când totul pare pierdut, compunem ad-hoc o melodie pentru versurile complet idioate din text, începem să cântăm cât ne țin plămânii și apoi râdem până ne doare burtica. Urc victorioasă înapoi pe podium…

Dacă gimnastica asta nu s-ar întâmpla doar în închipuirea mea, pierdeam deja niște calorii bune.

Ce minunat ar fi dacă și în viață, la fel ca la televizor, câte un BEEP prelungit ar acoperi toate acele BEEP care ne ies, ca părinți, involuntar pe gură, deși pe copii îi învățăm că nu e frumos să spui BEEP! Ca de exemplu, în mașină, când uităm că urechiușele de pe bancheta din spate sunt la fel de performante ca radarul antirachetă al Coreei de Nord și prind tot. Și uite așa, când într-o zi, grăbită, staționez mașina penibil de neregulamentar, vocea conștiinței se face auzită de pe bancheta din spate:

– Vezi, acuma ai parcat și tu ca vacile alea! Oare de unde îi vin ideile astea? stau să mă întreb.

Ok, mea culpa că o mai dau ocazional în bară în privința exemplului personal, ca părinte. Știți ce? Cei care nu au fost prinși niciodată îndopându-se pe ascuns cu ciocolată, în cămară, după ce tocmai i-au ținut copilului o predică de juma de oră despre prejudiciile aduse de dulciuri sănătății noastre, ăia să arunce primii cu piatra! Nu ca să mă disculp, dar chiar am crezut că deja doarme.

Uneori însă, chiar reușesc să aplic ca la carte regula exemplului personal. De exemplu când înghit guma de mestecat ca să nu o arunc pe jos și să mă transform instantaneu în ochii copilului într-un asasin cu sânge rece de … vrăbiuțe. Odată am încercat și să o păstrez în poșetă, până găsesc un coș de gunoi, dar vara, pe caniculă, nu e o idee prea bună. Cred că de aceea hoții nu prea se încumetă să fure poșetele mamelor cu copii mici, deși conținutul ar putea asigura oricui supraviețuirea în deșert, ori în jungla urbană, timp de două săptămâni cel puțin, cu jocuri didactice inclusiv. Probabil există chiar și un mit urban, de genul “ Maria cea sângeroasă”, despre un hoț care a suferit teribilele consecințe furând poșeta unei mame care nu a avut un coș de gunoi la îndemână, după ce a schimbat scutecul bebelușului. E logic cum s-ar putea numi un astfel de mit.

Chestiunea e, însă, cum putem ști cât de bine ne poziționăm în clasamentul mamelor de pretutindeni? Între cele care merg la ședința cu părinții mai prelucrate decât Kim Kardashian pe covorul roșu și cele care slobod dimineața copiii din mașină, aproape din mers, în fața școlii, pentru că nu are rost să se schimbe de pijama din moment ce nu ele trebuie să meargă la școală. Între cele care dezinfectează plușurile cu clor, până când ursulețul Panda devine urs polar și cele care se prefac ca nu au văzut câinele mâncând din farfuria copilului, ca să nu trebuiască să o spele și să îi dea alta. (Copilului, nu câinelui.) Între cele care consideră că e foarte haios când copilul cere supă de ciocolată și chiar încearcă să i-o facă și cele care căută atâtea rețete sănătoase pe net, încât copilul adoarme nemâncat. Între cele care hoinăresc cu copiii prin natură, mai dihai ca la Primal Survivor și cele care mulțumesc Domnului pentru filmele cu unicorni spațiali care le permit să se târască toată duminica în papuci de casă. Între toate acestea, noi unde ne situăm?

Cum nu știm, căutăm răspunsuri, de obicei în articole scrise de experți în maternitate, de multe ori bărbați, care bineînțeles că știu cum e să joci fotbal cu copilul, chinuită de crampe ( și nu mă refer la cele musculare) doar pentru că în ziua respectivă nu are cu cine să se joace. Și bineînțeles că știu cum e să produci și să scoți din intimitatea propriului corp o ființă unică, irepetabilă, cu diametrul cranian cel mai disproporțional de mare din regnul animal, din cea mai complexa și inteligentă specie cunoscută până acum în univers și căreia, de la prima alăptare și până la ultima ta suflare trebuie să îi oferi toate șansele să își atingă pe deplin propriul potențial.

Exact!

Ca să nu uităm societatea noastră consumistă, care ne spune că eroismul matern e direct proporțional cu forța cu care ne înghiontim la Black Friday, sau cât de generos e Moș Crăciun. De parcă ne-am antrena cu trupele antitero, sau am avea o armată de elfi hiperactivi care să ne ajute.

Și apoi ne mirăm că la poarta școlii, cea mai surâzătoare mamă e cea care face chimioterapie, nu pentru că a găsit deja toate răspunsurile, ci pentru că timpul ei e prea prețios ca să le mai caute pe toate.

Poate că, de fapt, de câte ori ne simțim roase de incertitudini și angoase în privința performanțelor noastre materne, ar trebui doar să căutăm prin sertare desenele acelea cu inimioare și diplomele acelea pentru cele mai bune mame din lume. Majoritatea avem atâtea încât ar trebui să ne simțim direct responsabile pentru exterminarea unei bune părți a junglei amazoniene. Diplomele acelea sunt cei mai fideli indicatori ai performanțelor noastre materne, chiar dacă, teoretic, nu sunt greu de obținut, având în vedere că suntem unicele mame ale propriilor noștri copii, deci, hai să recunoaștem, concurența nu e prea acerbă. Excepție pentru cele care cred în reîncarnare. În astfel de situații, nu prea îmi dau seama cum se face clasamentul în topul celor mai bune mame. Poate ceva de genul:

– Nu știu cum au fost celelalte mame ale tale, dragul meu, dar precis nu făceau ciorbă așa de bună ca a mea! Hai să-ți mai pun un polonic!

Continuarea pe

http://familiacool.ro/cea-mai-buna-mama-din-lume/

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s