Jurnal de voluntar

9 noiembrie 

– Des gateaux? aud în spatele meu, în timp ce împărțim printre oamenii străzii mâncarea donată de restaurante. A revenit Francezul. E un om foarte cult, dar nu vorbește o boabă portugheză. Umblă mereu cu un rucsac plin de cărți, în spate. Sunt toate în franceză și le prezintă oricui e dispus să îl asculte. De obicei îl pasăm unei voluntare care și-a petrecut copilăria în Franța și înțelege tot ce spune. De data aceasta, reminiscențele mele din franceza învățată în școală, nu par să îl descurajeze. Și citește… și citește. Mie îmi curg lacrimile. Nu de emoție, că înțeleg doar cam 60% din ce zice. De frig, că suflă un vânt rece și mi-au înghețat degetele pe croasanți. Primim de obicei cantități generoase de prăjituri de la restaurante.

Nu am fost niciodată adepta multilingvismului. În cel mai bun caz, parcă te face să te simți un perfect idiot în mai multe limbi. Și am admirat întotdeauna dexteritatea unora de a se exprima în limbi pe care nu le stăpânesc bine. Precum doamna care mi-a prezentat felul principal de mâncare ca fiind friptură de „ fiul caprei” și mi-a șters pentru totdeauna din meniu „ fiii” oricui. Dar trebuie să recunosc că un cocktail lingvistic, oricât de penibil, te poate ajuta la nivel practic să pui o pâine pe masă. Și uneori și pe masa altora. În cazul acesta în pungi, că mese nu au.

Începusem acest Jurnal de voluntar ca să subliniez ideea că oamenii străzii sunt oameni la fel ca noi. Ce nu încetează să mă intrige, însă e că uneori sunt chiar mai culți ca noi, cum e Francezul, mai frumoși decât noi, cum sunt Surfistul și Prințesa africană, mai talentați ca noi, ca Trubadurul de didgeridoo, mai puternici ca noi, precum Vikingul și la un moment dat în viață au fost mult mai bogați decât mulți dintre noi, precum Prințul nefericit.

Nu știu dacă ne-ar servi de consolare, în caz că am fi în locul lor, dar, apropo de un mit al istoriei franceze, Maria Antoaneta avea dreptate. S-a înșelat doar cu niște secole diferență: „Dacă nu au pâine, să mănânce prăjituri!”

 

21 septembrie

În privința oamenilor străzii, trebuie să spun că în niciuna dintre acțiunile de până acum, nu am văzut vreunul beat sau drogat. Asta în caz că avem certitudinea că doar adicțiile pot aduce pe cineva într-o asemenea situație. Șomaj, ipoteci bancare executate, moartea cuiva drag, boli cronice, credite neplătite, divorțuri… mai degrabă.

Unii sunt foarte tineri, genul studenți într-un an sabatic prelungit fără voie. Presa îi numește Generația pierdută, ceea ce ne clasează pe un loc ceva mai confortabil pe noi, Generația de Sacrificiu. Ei compun cam un sfert din numărul total al tinerilor și sunt considerați cea mai instruită generație de șomeri din toate timpurile. O bună parte vorbesc mai multe limbi și au absolvit cursuri universitare. O generație pusă pe tușă tocmai de tehnologia pe care ar fi trebuit să își clădească viitorul.

Pe unul dintre ei l-am poreclit Trubadurul, pentru că asta e, un trubadur al zilelor noastre care cutreieră orașele cântând în piețe publice. Instrumentul la care cântă și pe care îl poartă mereu în spate, are un nume ciudat și la fel de ciudată este și muzica lui. Se numește didgeridoo și e un instrument specific culturii aborigenilor australieni. Muzica lui vorbește despre un Timp al Visării în care trecutul, prezentul și viitorul coexistă, în loc să se succeadă, iar viața e doar un mic popas în Eternitate.

Dacă se îmbată cu ceva, generația pierdută se poate spune că se îmbată cu vise.

Văd însă că unul dintre voluntari e la fel de tânăr ca Trubadurul căruia îi înmânează porția de mâncare. Mă uit la cei doi și nu mai am nicio îndoială. Nu, ei nu sunt generația pierdută. S-au regăsit unii pe alții

6 septembrie

Pe micul meu prieten din prima noapte de voluntariat printre oamenii străzii – cel care mă ajutase cu pălăvrăgeala lui să-mi depășesc frica de monștrii ascunși în întuneric – nu l-am mai văzut de atunci. Îl aștept de fiecare dată cu niște prăjituri extra. Scrutez mulțimea căutând o mogâldeață temerară care se bagă în fața celorlalți, dar nu apare. Fac o mică anchetă printre celelalte voluntare, dar nimeni nu îl cunoaște. Mă consolez spunându-mi că e bine și poate nu mai vine pentru că nu mai are nevoie, nici pentru el, nici pentru cei cărora le ducea de mâncare și despre care spunea că sunt mulți.

A reapărut săptămâni mai târziu. Îl cheamă Rafa. Cere o porție suplimentară pentru tatăl său.

– Încă nu a venit de la muncă. Îi justifică el absența.

E ora 10 seara. Rafa dispare în întuneric, cărând victorios sacii de mâncare. Nu știu ce năzbâtii a apucat să mai facă înainte să plece, că cei din rând îl ceartă. Aflu la următoarea acțiune. Dăduse supa de pește unei pisicuțe.

 

8 august 

Printre oamenii străzii a apărut de o vreme și un… „ prinț nefericit”. Născut într-o familie bogată, ce locuia într-o încântătoare vilă cu vedere la mare, educat în școli particulare de elită. Tatăl lui avea o afacere de succes. Apoi a murit. Afacerea de succes era de fapt o sumă de datorii. Frații mai mari au vândut casa ca să plătească datoriile firmei și apoi și-au refăcut viața pe baza educației privilegiate pe care o primiseră. Mezinul nu a mai reușit. Din tot ce avea, a rămas doar cu vederea la mare.

Una dintre voluntare îl numește cu afecțiune „ vecinul”. Copilăriseră împreună, pe străzile aceluiași cartier. Într-o zi, ei i-a fost diagnosticat un anevrism cerebral grav. În mijlocul frunții are o cicatrice de mărimea unei monede. O altă cicatrice îi străbate craniul de la o ureche la alta. După operația ce fusese nesperatul ei miracol personal, ar fi trebuit să își petreacă restul zilelor în convalescență. În loc de asta, face voluntariat. Nu se teme să piardă acestă nouă și poate ultimă șansă, ci doar să nu o folosească destul de bine.

Cei doi stau acum față în față. Doi oameni aflați de-o parte și de alta a unui sac de pâine și la polii opuși ai paradoxurilor statistice. Și nu pot să nu mă întreb ce fel de forță îi ajută pe unii să facă destul din nimic, atât de destul încât să poată da câte puțin și celor pentru care totul a fost…nimic. Și de ce unii se pierd în marea vieții, deși au barcă, iar alții răzbat uragane cu ghiulele legate de picioare?

3 august 

O altă noapte de voluntariat printre oamenii străzii. Organizația de voluntari e fondată și administrată de buddhiști, iar cei defavorizați care vin să primească mâncarea donată de restaurante sunt cât se poate de manierați. Nu ratează nici un ” Por favor” sau „Obrigado”. În caz că mă așteptam la o Apocalipsă zombie de toxicodependenți în slow motion zen…

Astazi am avut prea puține gustări reci și prea multe dulciuri. Încerc să păstrez niște sandvișuri pentru diabetici. Pentru o fată reconstruiesc unul sfarâmat. Chicotește de bucurie. Ultimul diabetic nu mai are noroc. Ia dulciuri. Ce să facă?
– Și dacă mor, ce? se consolează.
– Asta nu o să se întâmple, îi spun.
Mă bate fericit pe umăr, de parcă i-am dat cea mai bună veste pe ziua de azi. 

E o noapte perfectă de vară. Orașul fierbe de turiști. Unii, mai entuziaști, dansează spontan pe străzi, în ritmuri de bossa nova și samba, cu pahare de sangria în mână. Mă întreb ce îi deosebește pe cei care se întreabă în ce restaurant o să mănânce, de cei care se întreabă pur și simplu ce o să mănânce. Aproape nimic! Doar că primii știu că se pot baza pe banii pe care îi au, iar cei din urmă știu că se pot baza … pe ceilalți oameni. Câți dintre noi știm asta?

 

27 iulie 

Prima zi de voluntariat cu oamenii străzii. De fapt, prima noapte. Cu Teresa parcăm în parcarea subterană a hotelului Mirajem. Pe un hol ne așteată deja sacii cu pâine, prăjituri și diverse gustări reci. Alte trei voluntare preiau supele și caserolele cu mâncare. Le ducem în fața Centrului de sănătate. Pe trotuar ne așteaptă deja o mulțime de oameni, de toate vărstele, majoritatea bărbați, de toate națiile, europeni și africani.

– Un po´di pane.
– Pão, por favor.
– Un peu de pain.
– Bread, please.

Deschid portbagajul și armata se aliniază în spatele nostru. E momentul pentru care încercasem să mă pregătesc sufletește toată săptămâna. Îi explicasem Teresei că în România fusesem atacată noaptea pe stradă și că am scăpat teafăra doar grație instictului bătăios pe care îl am din născare. Agresorul scăpase mult mai puțin teafăr, dar de atunci intru în modul de luptă când vreun individ apare pe neașteptate noaptea pe stradă în spatele meu. Teresa mă instruiește să nu răspund la provocări. Zău? Succes!

Lângă mine apare un copilaș de vreo 10 ani. Îi dau ce cere, dispare câteva minute și apoi revine să mai ceară prăjituri. Adulții îl lasă să intre în față.

” Monstrul matern” din mine se trezește și îi spun ca nu îi face bine atât de mult zahăr.

Suntem mulți, îmi spune. Eu nu mănânc multe dulciuri că mă dor dinții și nu îmi place să mă doară dinții.

Are dinți perfecți. Rămâne lângă mine, pălăvrăgind într-una pînă la sfârșit, când pleacă fericit cu prajiturile pe care nimeni nu le-a mai vrut. Briza dinspre Atlantic miroase a pâine și mare.

1454745_769735319743126_2990431547569047960_n

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s